Am dat, demult, în adolescență, peste un slogan: „Dragostea începe când al meu și al tău devine al nostru”. Mi s-a părut atât de natural și de logic…atunci. Trecând prin viață, însă, mi-am dat seama că lucrurile nu sunt atât de simple, că sunt mai multe moduri de a percepe dragostea sau de a o trăi.

Când și unde se face tranziția de la „eu” la „noi”? Sau, cum spun britanicii : de la Me-ness la We-Ness? Se face vreodată ? Și totuși, cât de important e să se facă?

Cunosc cupluri care, în afară de faptul că au copii și proprietăți împreună, nu împart nimic: niciun vis, nicio dorință, niciun fior. Probabil se iubesc în felul lor. Sau se contopesc în iubirea pentru copilul lor și consideră că este suficient. Posibil se simt fericiți ca și părinți sau posesori de bunuri, dar n-au cum să nu simtă acea neputință, acea lipsă de valoare, acel sentiment că nu aparțin nimănui.

Senzația că nu contezi e cea mai dureroasă. O știu pentru că o întâlnesc des în cabinet. Multe suferințe din relația de cuplu au la bază această percepție. De obicei, femeile sunt cele care se simt neimportante, neprețuite. Dar nu e o regulă. Se poate și invers.

Acest mod de a aborda relația vine și din refuzul unui partener de a accepta influența celuilalt. Motivele acestei negări sunt multiple, de la teama de a pierde controlul, la impresia (întemeiată, uneori, pe educația primită în copilărie) că numai el poate face lucrurile perfect și acel „perfect” se poate face numai într-un singur fel…, până la, pur și simplu, neîncrederea în capacitățile sau abilitățile partenerului.

Acest gen de cupluri se vitregesc de dimensiunea spirituală a unei vieți comune, care duce spre o cultură a simbolurilor, a ritualurilor și a ceea ce înseamnă, de fapt, pentru ei, relația. Este vorba despre o cultură în care se respectă visurile și rolurile fiecărui partener, o moștenire pe care o transmit, ca și cuplu.

Însăși relația de cuplu pleacă de la ideea de parteneriat. În prezentul tumultos, modern, poți face sex cu oricine fără nicio obligație, poți ieși să te distrezi, poți face fertilizări în vitro, poți împărți același apartament și te poți susține financiar fără să depinzi de partener. În lumea secolului nostru, singurul lucru care ne mai ține împreună sub formă de cuplu este tocmai acest sentiment de apartenență. Suntem noi și restul lumii.

Cum putem iubi necondiționat și din tot sufletul o persoană, dacă nu suntem pregătiți să împărțim totul cu ea? Și aici nu mă refer la bunuri materiale, ci la visuri, temeri, gânduri, activități, emoții. Cum putem face această tranziție, dacă ea nu vine de la sine?

În primul rând, trebuie să dezvoltăm și să prețuim relația de prietenie dintre noi și să începem să ne apreciem partenerul pentru ceea ce este. Și să-i arătăm această apreciere! La fel este și în cazul afecțiunii: ea trebuie manifestată, zi de zi dacă se poate și dacă știm că partenerului îi fac plăcere aceste manifestări. Și nu trebuie să fie declarații de dragoste în public, gesturile mici pot demonstra mai mult decât o mie de cuvinte!

Și, nu în ultimul rând, e nevoie să acceptăm influența celuilalt, să îl acceptăm ca pe un partener cu drepturi depline. Doar atunci vom putea spune că am făcut tranziția Me-ness – We-ness, de la „Eu”-ul cauzator de certuri la „Noi”-ul unei relații solide.

Sursa foto: http://goo.gl/VtC7S3